Ulmul – puţin cunoscut, puţin utilizat – o situaţie nemeritată !
 

Potrivit literaturii de specialitate, vestitul oraş italian Veneţia este construit pe piloni de ulm şi arin negru, care, iată, rezistă de sute de ani. De asemenea, se cunoaşte că lemnul de ulm era folosit, în evul mediu, în construcţiile navale şi în realizarea afeturilor de tun. În ciuda exemplelor care constituie pentru această specie o excelentă „carte de vizită”, în zilele noastre – cel puţin în România – genul ulmus, ce cuprinde aproape zece specii indigene şi exotice, este puţin cunoscut de specialiştii din industrie, iar lemnul lui este în consecinţă puţin utilizat. O situaţie, după opinia noastră, nemeritată, compensată în parte doar de atenţia pe care o acordă silvicultorii acestui gen, pentru care ulmul este o foarte bună specie de amestec, în pădurile din zonele de şes şi deal.
Dintre speciile indigene din genul Ulmus, specia cea mai preţioasă pentru industria lemnului este Ulmus foliacea (ulmul de câmp), care are un lemn greu (densitatea, între 450 şi 1000 kg/m3 în funcţie de umiditate, la fel ca fagul sau stejarul) şi potrivit de tare (501-650 daN/cm2), acestor calităţi adăugându-se elasticitatea şi mai ales rezistenţa la condiţii climatice vitrege, cum ar fi umezeala excesivă.
Ulmul de câmp este o specie de mărimea I spre a II-a, în condiţii favorabile putând ajunge frecvent la înălţimi de 20-25 m şi la un diametru la cioată, de aproape 100 cm. Prezintă, crescut în masiv, la concurenţă cu alte specii de foioase, o tulpină dreaptă, spălată de crăci pe o porţiune importantă. Lăstăreşte şi drajonează foarte bine, deci regenerarea naturală e asigurată, ceea ce compensează faptul că fructifică doar la 2-3 ani, iar o bună parte din seminţe sunt seci. Ca o curiozitate, ulmul este unul din „matusalemii” pădurilor, cunoscându-se exemplare care au trăit până la 800 de ani. Ca factori limitativi ai extinderii ulmului, amintim faptul că este exigent faţă de climă şi sol, suferind în cazul secetei îndelungate ori din cauza gerurilor mari, ce îi produc gelivuri, ce scad calitatea lemnului. La fel ca şi atacurile combinate ale ciupercii Graphium ulmii şi gândacilor de scoarţă (Ipidal). În afară de metodele tradiţionale de combatere a acestor dăunători, bune rezultate a dat şi introducerea în cultură a unei specii exotice, ulmul de Turkestan – Ulmus pumila var. pinnata-ramosa, mai rezistent la factori biotici şi abiotici. 
 
Ing. Ştefan Banaru
Imageline © 2007
www.woodholz.ro