Pinul - "regele" răşinoaselor din România
 

Deşi nu ocupă suprafeţe aşa de mari ca molidul sau bradul (cel puţin în ţara noastră) speciile din genul Pinus sunt probabil, mult mai cunoscute, din timpuri imemoriale, de om. Lemnul lor fiind preferat chiar foioaselor la construcţia corăbiilor, pentru că deşi mai uşor, este la fel de durabil ca al acestora şi în plus se prelucrează mai facil. De asemenea, datorită aceloraşi calităţi amintite, lemnul de pin a devenit – potrivit revistei Log Homes – cel mai utilizat material în construcţia caselor încă din Evul Mediu dar şi în zilele noastre există numeroase casele construite din lemn de răşinoase.
În lume se cunosc circa 100 de specii ale genului Pinus, din care în ţara noastră doar cinci prezintă o importanţă economică: Pinus silvestris (Pinul comun sau Pinul roşu), Pinus nigra (Pinul negru), Pinus montana (jneapăn) şi Pinus cembra (zâmbrul), care sunt considerate specii indigene, şi Pinus strobus (Pinul strob), originar din America de Nord.
Dintre aceste specii, cel mai răspândit în pădurile româneşti, numărul unu şi ca valoare economică, este Pinus silvestris, care poate fi recunoscut de departe prin scoarţă sa, mai mult sau mai puţin crăpată, în funcţie de vârstă, având o culoare roşiatică. Fiind puţin pretenţios la condiţiile de sol şi climă, pinul comun ocupă terenurile cele mai sărace, stâncăriile, rezistând cu stoicism la arşiţă, geruri şi vânturi puternice, staţiuni „refuzate” de fag, în a cărui zonă altitudinală creşte în mod spontan (până la 1600 m în Bucovina). Prin cultură a ajuns însă şi la câmpie. Este, spre deosebire de celelalte specii autohtone, un arbore de mărimea I, putând ajunge la o înălţime de 40-50 m şi diametre de până la 1 metru. Când creşte în masiv, prezintă trunchiuri elagate pe cel puţin două treimi din înălţime. Poate realiza la exploatabilitate 400 mc/ha, volum ce se dublează dacă se iau în considerare şi crăcile, producând multă biomasă.
 
Ing. Ştefan Banaru
Imageline © 2007
www.woodholz.ro