Cireşul păsăresc – de la ţevi de tun la furnire estetice
 

Tendinţa de epuizare a principalelor specii forestiere de răşinoase şi foioase din ţara noastră face ca atenţia celor din domeniu – de la cercetătorii ştiinţifici la directorii de firme din industria lemnului – să fie atrasă tot mai mult de alte esenţe forestiere, socotite secundare datorită faptului că nu ocupă o suprafaţă prea mare din pădurile româneşti. Acestea cu toate că, unele dintre calităţile lor fizice sau mecanice nu sunt cu nimic mai prejos.
Este şi cazul cireşului sălbatic (sau păsăresc, cum mai este cunoscut în vorbirea populară). Una din cele mai elocvente dovezi ale atenţiei acordate fiind faptul că, la sfârşitul anului trecut, la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări forestiere, unul din doctoranzii prof. dr. ing. Eugen Beldeanu, a susţinut teza de doctorat ce a avut ca temă chiar specia de care amintim, făcându-ne să o cunoaştem mai bine.Cireşul sălbatic (Prunus Avium) este o specie indigenă ce creşte spontan în pădurile de deal mai ales ca arbore de amestec, rezultat al regenerării naturale, fiind extins apoi prin cultură şi în alte zone, fără să depăşească altitudinea de 800 m. Nu este pretenţios în ceea ce priveşte condiţiile de sol, evitându-le, totuşi pe cele grele sau mlăştinoase, şi preferând versanţii sudici plini de lumină. În condiţii optime, depăşeşte 60 cm în diametru la cioată şi atinge înălţimea de 25 m, având tulpina dreaptă şi elagantă. Înfloreşte şi produce fructe anual, abundent, fructe care au un gust dulce-amărui. Din cireşul păsăresc au derivat şi soiurile cultivate, cu fructe mari şi dulci. Are o creştere rapidă până la vârsta de 50-60 de ani, depăşind fagul, după care creşterea stagnează. 
     Lemnul de cireş, prezintă alburn şi duramen având culoarea de bază (potrivit lui N. Ghelmeziu, 1959) alb-roşiatică, dar la vârste mai înaintate ea devine roşiatic-brună cu dungi verzui-roz sau violacee, ceea ce face ca furnirele estetice să fie foarte solicitate în industria prelucrătoare, în ciuda faptului că nu prezintă un luciu prea puternic. Inelele anuale sunt distincte, datorită diferenţei dintre lemnul timpuriu şi cel târziu, primul având o concentraţie a vaselor mai mare, motiv pentru care lemnul are un aspect vărgat. Uneori, în secţiune, apar desene în formă de ochi. Densitatea lemnului intră în categoria „potrivită” – la fel ca a laricelui, de pildă – având valori între 560 şi 650 kg/m3 în stare absolut uscată şi 900 kg/m3 când este verde. În schimb, duritatea se înscrie în ultima din cele trei clase – „lemn tare”, cu valori între 651-1000 daN/cm2, la fel ca şi a fagului, gorunului, stejarului sau tisei. Sigur, ambele proprietăţi fizice – ca şi proprietăţile mecanice – depind mult de umiditatea lemnului. Acesta se alterează destul de uşor în apă sau chiar în aer umed.
 
Ing. Ştefan Banaru
Imageline © 2007
www.woodholz.ro