„Afaceri” cu lemn
 

În perioada de tranziţie de după schimbarea de regim am experimentat la rând „reîntoarcerea” în forţă aproape a fiecărui program de arhitectură. La început clădirile destinate instituţiilor bancare, lăcaşuri de cult- biserici, după care au urmat casele familiale, vilele, pentru ca mai târziu să vină vremea imobilelor de birouri sau a parcurilor, ansamblurilor rezidenţiale. Diversitatea funcţiilor „reinventate” a însemnat în acelaşi timp, într-un mod inevitabil, şi mai multe tipuri de materiale de construcţii utilizate. Lemnul fiind un material local tradiţional, cunoscut, el a reapărut repede. Aceasta mai ales la anumite programe – prezenţa sa fiind motivată de o abordare uşor conservatoare, fiind folosit cu precădere la construirea unor anumite tipuri de clădiri (locuinţe, biserici, anexe etc.), în zone mai degrabă montane sau rurale.
Caracterul organic, textura, aspectul tactil plăcut conferă lemnului căldură, intimitate cea ce ne fac să-l asociem în primul rând ideii de locuire, şi în consecinţă locuinţei, casei familiei şi mai puţin unor clădiri care adăpostesc birouri. Cu ani în urmă mi s-a părut ciudat să descopăr în ţări scandinave sau alte ţări vecine din Centrul Europei imobile de birouri cu placaj exterior de lemn. Acest fenomen îl revăd cu un oarecare decalaj de timp şi la noi. Motivele?! Poate arhitecţii au devenit curajoşi sau clienţii mai deschişi la noutăţi, la soluţii inovatoare.
Exemplele pe care vi le prezint sunt mai puţin cunoscute publicului larg, dar consider că merită să fie vizitate. Este vorba despre două clădiri de birouri, una din Cluj-Napoca iar cealaltă din Odorheiu Secuiesc. Într-un fel ambele au fost la vremea respectivă „deschizătoare de drumuri”. Prima a ajuns deja la o anumită maturitate, semn că, un prim schimb de „locatari” a avut loc şi astfel astăzi adăposteşte deja a doua firmă, de la ridicarea sa. A doua este la primii paşi de existenţă.

Despre clădirea de birouri din Cluj-Napoca am aflat într-un mod întâmplător. Terminasem şcoala de arhitectură aproape de un an. Întâlnirea cu un fost coleg m-a „îndrumat” către această clădire, el mi-a „recomandat-o”. Surpriza mea a fost să descopăr că eu de fapt am vizitat clădirea anterior, oarecum „involuntar”. Atunci nu mi-am putut explica acel moment de „neatenţie”, acum însă pare totul mai clar, mai logic: prezenţa firească, reţinută a clădirii m-au făcut ca aceasta să „treacă neobservat”. Chiar în acel an am avut ocazia să-l cunosc personal pe arhitectul clădirii. Clădirea de birouri este opera arhitectului Tövissi Zsolt, din Miercurea Ciuc, cunoscut deja cititorilor. Din echipa de proiectare a mai făcut parte şi soţia beneficiarului. Amplasamentul se află într-o zonă liniştită, selectă a Clujului, aproape de cimitirul central, Hazsongárd, de pe strada Bilaşcu. Este o zonă preponderent de vile, majoritatea de la începutul secolului trecut, din perioada de dinaintea primului război mondial şi cea interbelică. În ultimii ani o efervescenţă a construirii pare să cuprindă totul, orice fâşie verde, neconstruită fiind în pericol de dispariţie. Caracterul originar, iniţial al zonei, vile de sine stătătoare, construcţii izolate ca insule într-o mare de vegetaţie abundentă este afectat de construcţiile recente mai puţin controlate şi mai puţin de bună calitate, rezultat al speculei imobiliare generalizate. În astfel de împrejurări clădirea Vitacom (prima firmă care a avut sediul în clădire) pare un gest cugetat, o apariţie reuşită, care sper, speram, să devină un exemplu pozitiv şi pentru cei din jur, pentru clădirile viitoare. Nu s-a întâmplat tocmai aşa.
Clădirea de birouri adăposteşte un magazin la parter şi locuinţe la nivele superioare. Aşa cum mărturiseşte arhitectul, clădirea se compune din două părţi principale, fragmentarea volumetrică şi prin folosirea diferitelor materiale de construcţii la finisajul exterior fiind intenţionată. Volumul mare, totuşi nu exagerat de mare, trebuia controlat într-un anumit mod. S-a recurs la o abordare cu un iz uşor postmodern. Paradoxal volumul retras la partea superioară, placat cu lemn, în contrast cu partea inferioară, volumul tencuit, pare să fie miezul compoziţiei. Partea de jos, cu tente de postmodern clasic la configurarea raportului plin-gol, la proporţiile golurilor sau la cornişă pare să fie aplicat miezului mai fragil din lemn, un fel de faţadă scenografică, aproape bidimensională. Abordarea volumetrică, materială este şi o expresie propice dualităţii funcţionale, locuinţă-birouri, caracter public-privat, totul sugerând un aspect de vilă în consonanţă cu vilele eclectice sau moderniste din apropiere. Culoarea verde este omniprezentă fiind culoarea părţii inferioare tencuite dar şi a placajului de lemn de la partea superioară. Această ultimă componentă mi se pare mai interesantă, cu un limbaj contemporan caracteristic autorului: îmbrăcămintea de lemn băiţuit conferă clădirii specificitate, identitate. Deşi lemnul se foloseşte de obicei tratat cu vopsele, baiţuri, soluţii de culoare natur, sau similare culorii iniţiale a materialului lemnos, în situaţia de faţă culoarea verde se pretează locului, funcţiunii, conceptului de bază de vilă urbană. Verdele facilitează o mai bună integrare a clădirii, un camuflaj asumat fără să cadă în capcana unei abordări „rustice” desuete.
 
Ványolós Endre
arhitect
Imageline © 2007
www.woodholz.ro