Unde clopotele bat pentru brazi
 

M-am pregătit pentru întâlnirea cu această capelă din Remetea timp de aproape doi ani. Am făcut cunoştinţă mai devreme prin intermediul unor fotografii, descrieri, planuri, schiţe. Pentru prima dată cred că am văzut la o expoziţie de arhitectură. Încă de pe atunci mi-am propus să cunosc acest lăcaş de cult şi în realitate. Aşteptarea a durat mult, dar în sfârşit am ajuns în Secuime, la Remetea, ce coincidenţă, chiar în Vinerea Mare. Comuna fiind mare şi întinzându-se pe o suprafaţă însemnată, nu am ezitat să întreb de capela nouă, imediat ce am ajuns în centrul localităţii. Drumul „crucii” a fost lung, am străbătut toată comuna pentru ca la capătul nordic al acesteia să ajung la cimitirul nou, amplasamentul ales pentru această capelă. Este un cimitir de dimensiuni mici pe o colină ce se ridică uşor deasupra văii Mureşului. Peisajul este fascinant: de jur împrejur munţi, codrii întinşi de brazi, unde iernile durează aproape jumătate de an, depresiunea fiind polul frigului din ţară. Totuşi această imagine ascetică, în concordanţă cu condiţiile climaterice aspre, se mai înduioşează prin filtrul „căldurii” umane: oameni ai unei comunităţi solidare, gospodare şi bine organizate au făcut ca această capelă să fie într-adevăr un lăcaş- un ultim popas pământean- al sufletelor plecate. Impresia la faţa locului a fost cu mult mai cuprinzătoare şi profundă decât cea de după primele contacte virtuale. Premiile luate în ultimii ani la   diferite concursuri, expoziţii de arhitectură au fost pe deplin meritate. Acum doi ani capela fusese nominalizată la Bienala de arhitectură Bucureşti la secţiunea de arhitectură sub 1000 mp, şi a câştigat medalia preşedintelui Uniunii Arhitecţilor din România în cadrul aceluiaşi eveniment. În cuvintele de laudă arhitectul Ştefan Ghenciulescu, membru în juriul Bienalei a apreciat talentul tinerilor arhitecţi, care au găsit „vocea potrivită partiturii”, o dovadă a colaborării exemplare dintre proiectanţi şi o conducere parohială deschisă.
A rezultat o clădire a locului, o construcţie cu referinţe clare la tradiţia locului, şi în acelaşi timp cu caracter contemporan. Reuşita lor este cu atât mai mult salutară cu cât este vorba despre un program de arhitectură extrem de conservator la noi în ţară. Construirea de biserici, de lăcaşuri de cult a constituit o prioritate pentru toate confesiunile în anii de după schimbarea de regim. Din nefericire însă, graba de a recupera terenul pierdut în deceniile anterioare a produs opere de arhitectură de o calitate discutabilă sub toate aspectele: lipsa de integare urbană, superficialitate şi rigiditate în conceperea spaţialfuncţională, folosirea unor materiale nepotrivite, detalii defectuoase etc.

 
 
 
 
 
(Articolul complet în revista Castor inclus în revista Intarzia – Mai 2008)
 
 
 
 
Ványolós Endre
 
Imageline © 2007
www.woodholz.ro